Traditii de Craciun


  • MOTTO: Concurenta nu doarme



  •  

    Sarbatoarea Nasterii Domnului, cunoscuta in popor si sub denumirea de Craciun, nu a fost praznuita de la inceput pe 25 decembrie. Pana in a doua jumatate a secolului al IV-lea, Nasterea Domnului a fost serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Craciunul a fost sarbatorit pentru prima data separat de Botez, in jurul anului 375, pe 25 decembrie, in Biserica din Antiohia.

    traditii de craciun - biserica ortodoxaZiua de 25 decembrie a fost introdusa ca data de serbare a Nasterii Domnului si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului, in prima jumatate a secolului al V-lea. Cu timpul, s-a generalizat in intreaga crestinatate. Numai armenii sarbatoresc si astazi Nasterea Domnului la 6 ianuarie, odata cu Botezul Domnului, ca in vechime.

    Prin serbarea Craciunului pe 25 decembrie, a fost posibila si inlocuirea cultului inchinat lui Mithra, zeul soarelui. Sarbatoarea pagana era legata de solstitiul de iarna, 22-23 decembrie, considerata a fi momentul in care se naste Soarele, numita Dies natalis Solis Invincti – Ziua de nastere a Soarelui nebiruit. Sunt istorici si liturgisti care sustin ca sarbatoarea Nasterii Domnului a existat inaintea celei pagane. Acestia sustin ca Aurelian, a introdus in anul 274 sarbatoarea inchinata lui Mithra, ca o incercare de a inlocui Craciunul. Ei tin seama de marturiile provenite din arhivele romane, care indica data de 25 decembrie ca data a recensamantului imperial la care Fecioara Maria si Dreptul Iosif au participat.

    In troparul praznicului, Hristos e numit “Soarele dreptatii”, “Rasaritul cel de sus”: “Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii Lumina cunostintei; ca intru dansa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie.”

    Noi suntem obisnuiti sa vedem soarele iesind parca din pamant si apunand in acelasi fel. Dar e cazul sa privim acest rasarit altfel, caci e un “Rasarit de sus”. Prin acest rasarit, lumea primeste lumina neinserata, lumina pe care intunericul nu o mai poate cuprinde. Este cazul sa retinem ca Hristos nu este luminat, caci nu este creat. El nu simte lumina venind de la altcineva, caci El insusi este Lumina. De aceea mormantul Sau a ramas gol, semn ca firea omeneasca a fost creata sa se impartasesca de lumina, nu de intuneric.

    Nasterea Domnului nu a inlocuit doar sarbatorea pagana inchinata lui Mithra, ci si Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care faceau parte din sarbatorile de iarna. Initial, Saturnalia era celebrata intr-o singura zi, pe 17 decembrie. Cu timpul, sarbatoarea s-a extins, ajungand sa dureze o saptamana intreaga. La Saturnalii, orice respect fata de lege si moralitate disparea complet. Sarbatoarea era un prilej pentru sclavi sa sa manance, sa bea si sa se distreze impreuna cu stapanii.

    Pomul de Craciun

    Obiceiul pomului de Craciun, care are o foarte mare putere de intiparire in mintile copiilor, este un imprumut din lumea Europei apusene. Mai exact, acest obicei apartine lumii germane pagane sau chiar ariane, de la care treptat, treptat a patruns in sanul popoarelor crestine. Astfel in secolul al XV-lea il gasim la Strasbourg, unde se practica obiceiul impodobirii caselor cu bradulet, in Alsacia si Lorena, dar nu la Craciun, ci de Anul Nou. Din Alsacia patrunde in Franta la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca si in Spania, Italia, Elvetia. Poate ca la origine este numai obiceiul popoarelor nordice de a impodobi casele la sarbatorile Craciunului, cu ramuri de brad si de vasc, care cu timpul a devenit traditie, transformandu-se in Pomul de Craciun.

    Pe calea protestantismului si a catolicismului a patruns si in Orient. In unele parti ale Rusiei se obisnuia ca ajunul Cracinului sa fie serbat in mijlocul unei paduri de brazi, unde – cel mai frumos dintre ei – era impodobit. Ornamentarea se facea cu lumanari aprinse si era incarcat cu daruri: fructe, flori, panerase sau cutii cu bomboane, jucarii, dantele, etc.

    La noi gasim acest obicei al impodobirii unui pom sau a unei ramuri verzi numai la nunta (bradul de nunta) sau la moartea unui flacau sau a unei fete mari. Ca datina de Craciun, se pare ca pana la sfarsitul secolului XIX se intalnea numai in casele nemtilor ce locuiau in orase. Dupa primul razboi mondial insa acest obicei s-a raspandit pe tot teritoriul tarii. In zilele noastre este cel mai indragit obicei practicat la oras la fel ca si la sat.

    Traditii romanesti

    In Moldova se zice ca spre Craciun “se pun din toate mancarurile intr-o strachina, pe prispa, sub fereastra, dar sa nu gusti din mancare, caci noaptea vine ursitorul, degusta si atunci il vezi prin fereastra”. Iar in ziua de Anul Nou se zice ca “e bine ca fetele sa deschida poarta des-de-dimineata, ca se marita”.

    Paganii credeau ca granele au un spirit pe care, de obicei, il identificau cu un animal, astfel se explica o serie de credintei si superstitii. De pilda, in Bucovina si in Moldova, din turtele facute de Craciun se pastreaza pana primavara cand sunt puse intre coarnele vitelor cand pornesc la arat. Se spune ca acesti colaci, care se fac de Craciun, trebuie sa fie rotunzi precum Soarele si Luna.

    In Botosani nu se da nimic din casa in ziua de Ajun, nici gunoiul nu se da afara; nu se imprumuta nimic. “De ajunul Craciunului si al Bobotezei, se ia din toate mancarurile de deasupra: grau, galuste etc. Iar apoi si doua placinte, una o dai intai argatului care e la vite, dar trebuie sa fie mancacios, ca apoi mananca bine vitele peste an si cealalta o rupi in bucatele s-o dumici in mancarea vitelor. Cand le dai sa manance zici: “Cinati sanatos ca si noi cinam””. (Elena Niculita)

    Pe la sate mai dainuie credinta ca in noaptea de Craciun animalele ar vorbi. Satenii se tem ca nu cumva sa le auda ca acesta ar fi semn rau.

    In Ardeal, sarbatorile de Craciun incep de la Sf. Nicolae (6 decembrie), cand fetele se aduna in grup, inca din seara de 5 decembrie, si framanta placintele care vor fi unse cu ou, pentru a doua zi. Doar la 9 fix seara, nici un minut mai devreme sau mai tarziu, navalesc flacaii si se incinge petrecerea, cu glume si lapte parfumat. O credinta ciudata a colectivitatii de germani este aceea practicata de Sfanta Lucia (12 decembrie), cand capul familiei umbla cu o tava pe care este asezate, pe jar, o crenguta cu care afuma si cele mai ascunse cotloane ale casei, surii, beciului, podului.

    Tot in Transilvania se obisnuieste ca in noaptea de Craciun, la un semn al diacului, mirenii sa arunce cu boabe de porumb strigand: “Rod in cucuruzi!”. Se pare ca acest obicei este o transformare interesanta a unui obicei din Polonia, unde mirenii arunca in preot cu boabe de ovaz – in amintirea lapidarii Sf. Stefan.

    Semnificatiile colindatului se pierd departe in negura vremii. Colindatul simbolizeaza in esenta, moartea vechiului an si nasterea celui nou. Si, dincolo de semnificatia religioasa, colindele pot fi considerate cu usurinta drept rituri stravechi ce amintesc de un cult al fertilitatii, dar si rituri de pregatire a feciorilor pentru viitoarea viata de familie.

    Cetele de feciori se formau in vechime dupa Sfantul Andrei sau chiar dupa Sfantul Nicolae. Ele cuprindeau un numar impar de persoane de 3, 5 sau 21 de baieti, in functie de cati se aflau in sat cu varste cuprinse intre 18-20 de ani si erau necasatoriti.

    Unii dintre ei licitau pentru functia de vataf mare. Aceasta functie se nogocia, iar cel care depunea o garantie mai mare, era ales, dupa care, banii adunati, ii reveneau lui. Tot acum se aleg un vataf mic, un stegar, un casier si un colcer (care are grija de alimente) precum si un crasmar care era responsabil cu bautura.

    Vataful mare alegea o gazda din sat si, daca nici unul nu stia sa cante la vreun instrument, se tocmeau lautari. Feciorii invatau colinde, faceau steagul si isi pregateau straiele de sarbatoare.

    Intre Craciun si Anul Nou ceata de feciori se muta cu totul la gazda pe care au ales-o. Pe toata aceasta perioada, ei locuiau in cea mai mare camera, iar gazdele erau pentru ei, mama si tata. Barbatul supravegea disciplina cetei de feciori iar femeia avea grija de curatenia gospodariei.

    Pe toata perioada colindatului feciorii nu aveau voie sa umble singuri, ci numai in ceata. De multe ori, unii dintre ei se legau fartati, o legatura cu mult mai puternica decat cea a fratilor de sange. Daca unul dintre ei incalca regula si pleca de unul singur era prins si legat de maini si de picioare, dupa care era plimbat cu sania prin tot satul. In tot acest timp, el striga: “Cine face ca mine, asa sa pateasca”!.

    Sursa

     

    Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

    Lasa-ne un mesaj

    • Linkuri partenere